EGO

În ultima vreme am încercat, fără succes, să dau de ea. Am încercat să o sun însă la numărul de telefon ce mi-l dăduse la ultima întâlnire nu răspundea nimeni. Să fi luat eu numărul greșit din neatenție? Mă furase momentul atât de tare încât gândurile mele se limitau la formele ei voluptoase și mai mult ca sigur am greșit vreo cifră din șirul indian. Nici nu puteam acum să sun la zeci de numere de telefon să fiu înjurat în ceas târziu din noapte, ar fi fost prea denigrant pentru orgoliul meu intrat de ceva vreme în covalescență.

Aseară m-am muncit teribil să-mi pun ordine în gânduri. Somn nu aveam iar podeaua era sătulă de kilometrii ce i-am făcut prin bezna camerei. În liniștea întunericului îmi puteam auzi pulsul alergând prin vene, haotic, bezmetic de parcă vroia mai mult ca mine să primească semn din partea ei. Toată neliniștea mea a căpătat amploare după ce mi-a sunat telefonul. În loc să-i fi auzit iarăși vocea, deși pentru prima oară la telefon, am auzit o voce sătulă de viață: „Domnul Munteanu?”. Mi-a trecut, totuși prin minte, că e posibil să se fi jucat cu mine, să mă lase intenționat să fierb în propriul suc de otravă. În fond, nu era prima dată când apela la armele mișelești, interzise pe frontul de război și nici prima dată când cădeam în capcana asta.  Cât de jos coborâsem în ochii mei, cât de mult reușise ea să mă domine…

Mă văd acum mergând pe stradă, urc dealul spre facultate, un parțial destul de important. Mintea însă tot la ea îmi e și încă nu pot înțelege, parcă am un ghemotoc de ață în mâini și nu îl pot desface pentru că are mai multe fire ce par a fi capete. De care parte să trag să nu-l încâlcesc mai tare?  Din ce în ce mai mult țin să cred că, în fond, așa-s femeile, așa fac toate. Vor cu orice preț să vadă bărbatul că suferă, că se zbate să arate cât de importantă le e femeia. Mai degrabă, și-au dat seama că e mai ușor să încerce să spele creierul bărbatului din start decât să fie nevoite să se adapteze apoi.

Mi se pare că o văd la fiecare zece minute îmbrăcată ba într-un palton roșu, ba într-o rochie albă, ba foarte umil. E unul din acele momente când mintea se încăpățânează să rămână canalizată pe un singur aspect și restul e dat cu bidineaua în alb-negru. Încă e foarte devreme pentru a urca în amfiteatrul unde urmează să susțin parțialul. Ca să fiu sincer, am plecat de acasă cu vreo două, trei ore înainte, doar pentru simplul motiv că nu aveam stare, mă simțeam închis, nu puteam respira.

În fața facultății dau peste femeia alături de care am stat ca iubit timp de vreo trei ani. O femeie simplă, foarte senzuală prin prezență însă foarte inteligentă, cum rar găsești pe drumuri, o femeie pe care nu am înțeles-o niciodată cum ar fi vrut ea. Încheierea relației noastre a venit într-o dimineață când privirile nu s-au mai intersectat cum au făcut-o în sutele de dimineți de până atunci. Și-a strâns lucrurile, le-a îngrămădit în două valize șubrede și a plecat. Nu a spus nimic, nu mi-a reproșat nimic, doar a plecat…

Acum o întâlnesc pentru prima dată după acel moment și parcă regret că am lasat-o să plece. Îmbrăcată foarte elegant, cu un aer calm, plină de încredere mă privește cum mă apropii încet de scările de la intrarea în facultate. Mereu m-au obosit teribil scările, încă de la intrare și până la etajul trei un chin să le urc. Mă privește acum cu un zâmbet larg pe chip, ca din acela ce îl are o persoană când află că e pe cale să capete câte ceva gratis, mă analizează lung însă nu devin neliniștit, în fond n-are ce să fie rău. Zâmbesc larg stând drept în fața ei, nu mă pot ascunde, senzualitatea ei mereu m-a frapat și m-a ținut lângă ea precum un șlefuitor de diamante care stă aproape de mină pentru a fi primul din ai săi care ține în mână bucata brută de rocă.

-          Hai la o cafea!

Hmm, cad ușor pe gânduri căci zâmbetul ei nu-mi inspira încredere, aducea puțin a femeia machivelică care te prinde în laț și dracul te mai scapă de acolo. Am acceptat! Poate că femeia alături de care am stat trei ani se simțea vinovată că a plecat fără vreo pledoarie la sfârșitul căreia să-mi spună cât de mult i-am lipsit și că m-ar vrea înapoi și atunci eu să pun picioru-n prag, să fiu bărbat și să o refuz, să spun că există o femeie care mă vrea.

-          Arăți foarte bine!

-          Mulțumesc! Tu arăți obosit, dormi suficient noaptea?

Întrebarea asta m-a făcut să revin la gândurile mele pline de enigme care mai de care mai chinuitoare, la femeia care m-a dezarmat și dezvelit de orice mai aveam eu prin sertarul de orgoliu masculin. Mergeam alături de femeia ce m-a ținut în brațe când îmi era mai greu, aceeași femeie care însă a renunțat la mine. Poate nu mai văzuse în ochii mei albaștri căldura de care vorbea mereu și a întâlnit vreo răceală care i-a înghețat sentimentele. Însă de ce zâmbea acum atât de mult? Încrederea ei mă făcea suspicios.

Mi se pare că văd pe partea cealaltă de stradă femeia care mi-a stors urmele de mascul orgolios în mâinele ei, cea care m-a atras spre păcat. Acum ochii mei o vedeau îmbrăcată foarte elegant, pe tocuri, cu o pălărie roșie. Poate dacă ceva mai devreme nu mi-o imaginam în orice femeie ce trecea pe lângă mine acum aș fi fost ferm convins că e ea iar neliniștea și entuziasmul meu deopotrivă, ar fi crescut enorm. Mă îndrept împreună cu femeia frumoasă ce o am la braț spre cafenea și parcă nu ai sunt atent la ce e în jurul meu. Ciudat cum o femeie te poate face, prin simpla ei prezență, ce-i drept una impozantă, să te scoată cu totul din starea inițială.

Aud telefonul că-mi sună în buzunar, aceeași melodie de apel din ultimii ani. Îmi cer politicos scuze să răspund căci văd număr nou și poate o fi cineva care are nevoie mare de mine sau poate caută iarăși pe domnul Munteanu…

-          Venisem să te invit la o cafea! Însă văd că ai cu cine merge…