EGO

Noaptea trecută iarăși am visat un înger ce plânge pe malul unui lac. Toată noaptea privește apa care naște o lună roșie într-un timp când gândurile sunt tot ce-au mai rămas. În mâini ține o carte de rugăciuni, pagini multe lipsesc precum zile din viața unui amnezic ce nu-și mai recunoaște iubita. Are aripile tăiate, rănile sunt proaspete sângerând pe pâmântul ud, pe hainele albe, pe durerea mea…

Mă doare teribil căci nu-i pot vedea ochii. Încerc să-l strig însă nu-mi aduc aminte numele său, nu-mi aduc aminte nici numele meu. Totul se rezumă acum la îngerul trist ce-mi invadează somnul, gândurile și neliniștea. Simt că sunt vinovat pentru durerea sa, cumva știu că eu i-am cauzat nefericirea în care se scufundă noapte de noapte. Mă pedepsește pentru asta și o face mereu.

Privesc îngerul cu părul alb ce rostește cuvinte într-o limbă de mult uitată, dintr-o carte cu pagini albe, toate albe. Apoi se aruncă în apa rece și nu-l mai văd. Durerea mă chinuie teribil, remușcările mă sufocă însă nu mă pot trezi. Nu mă pot trezi nici când îngerul iese din apă fără veșmântul alb, cu aripile albe lungi. Se ridică drept spre cer, acum nu mai are cartea…

Mă trezesc iarăși speriat când imi rostește numele:

-  „Mihai, Bogdan-Mihai”…