Ploaie
Hoinar prin ploaie,
caut raza ce odată m-a minţit.
Mă feresc de picături de ploaie
precum un câine obosit și rătăcit.
Printre stropi de ploaie văd,
doar o fată sprijinită în pridvor
de un stâlp ce stă să cadă.
Hainele sunt albe toate,
chipul, palmele, privirea, toate albe ca o lună
izbăvită de păcate.
În noroi, acoperită, o scrisoare de amor…
Rânduri nu se mai văd printre apa ce îneacă,
şoapte nu se mai aud căci pământul plânge surd.
Din drumul gol eu te privesc,
cum în braţe strâns tu ţii un stâlp ce stă să cadă.
De ce în asfinţit o lacrimă ce curge?
De ce când totul e pustiu timpul nu se scurge?
De ce în apa ce inundă focul nu se stinge?
