Pentru oameni!
Azi, un copil se naște când un bătrân își ia rămas bun,
Oamenii renasc dintr-o cenușă deasă și plină de durere,
Mâine timpul va da socoteală!
Văd oamenii cum stau în frig și-așteaptă iar
speranțe la vreun colț de stradă fără pic de teamă,
fără să le-apară-n cale vreun nebun care să le vândă
vise, că le-or fi și lor de foame…
Doi copii învață despre-un timp de mult apus
în prima linie, printre fumigene, printre vorbe grele spuse.
Văd în tramvai bătrâni ce privesc în gol,
ce mușcă dintr-o pâine uitată-n traista goală,
Văd oameni ce se-mpotrivesc și oameni vor rămâne!
Iau în mâini şi strâng în palme ţãrâna umedã de toamnã şi încerc sã-mi iau rãmas bun de la pãmântul drag. Ceaţa se ridicã mult deasupra noastrã, a pãcãtoşilor, toate se ridicã deasupra noastrã, numai noi stãm adânc ancoraţi în iluzia apãrãrii pãmântului. Numãr clipele pânã când sã alerg turbat spre inamic, pânã când sã-mi îndeplinesc rolul în pariul pus de ei, un scenariu fals pentru un film ieftin. Într-un final când ajung sã arunc metalul crud aflu cã am fost mereu eu, doar eu şi pãmântul meu.
Țara mea și-a ta și-a lui , toți trăim și-apoi murim,
Dar de-mi furi azi viitorul țara mea nu e a ta!
Ritual
Șoapte, întunericul își face loc printre gânduri negre,
păcătoase, vinul roșu-ncepe dansul în pahare,
în priviri, te simt mai aproape cu fiecare secundă
ce trece;
două inimi mor de o dorință ce cuprinde
încăperea, pe noi doi și nu mai e mult…
Lumânările răsar un fum alb și-ți lumineză calea
de fiecare dată când mă simt pierdut,
așteptarea mă omoară,
tu mă ții în viață.Vocea ta blestem, leac de patimă
și dor, prizonier sunt al păcatului și așa aș fi mereu.
Un înger îmbrăcat în demon, într-o rochie roșie,
într-un rol de prădător în noapte și eu mă simt
vânat de ochii ei albaștri, de frica mea de ea,
de gândurile negre înăbușite-n vin.
Dar lumânările tac și timpul nu mai trece,
a închis ochii, închiși îi am și eu și ea
și dimineața ne va prinde timizi
ca la-nceput!
„Un om ce iubește niciodata nu va fi iubit la fel!”
Jurnal de amor – partea a IVa – O cafea!
În ultima vreme am încercat, fără succes, să dau de ea. Am încercat să o sun însă la numărul de telefon ce mi-l dăduse la ultima întâlnire nu răspundea nimeni. Să fi luat eu numărul greșit din neatenție? Mă furase momentul atât de tare încât gândurile mele se limitau la formele ei voluptoase și mai mult ca sigur am greșit vreo cifră din șirul indian. Nici nu puteam acum să sun la zeci de numere de telefon să fiu înjurat în ceas târziu din noapte, ar fi fost prea denigrant pentru orgoliul meu intrat de ceva vreme în covalescență.
Aseară m-am muncit teribil să-mi pun ordine în gânduri. Somn nu aveam iar podeaua era sătulă de kilometrii ce i-am făcut prin bezna camerei. În liniștea întunericului îmi puteam auzi pulsul alergând prin vene, haotic, bezmetic de parcă vroia mai mult ca mine să primească semn din partea ei. Toată neliniștea mea a căpătat amploare după ce mi-a sunat telefonul. În loc să-i fi auzit iarăși vocea, deși pentru prima oară la telefon, am auzit o voce sătulă de viață: „Domnul Munteanu?”. Mi-a trecut, totuși prin minte, că e posibil să se fi jucat cu mine, să mă lase intenționat să fierb în propriul suc de otravă. În fond, nu era prima dată când apela la armele mișelești, interzise pe frontul de război și nici prima dată când cădeam în capcana asta. Cât de jos coborâsem în ochii mei, cât de mult reușise ea să mă domine…
Mă văd acum mergând pe stradă, urc dealul spre facultate, un parțial destul de important. Mintea însă tot la ea îmi e și încă nu pot înțelege, parcă am un ghemotoc de ață în mâini și nu îl pot desface pentru că are mai multe fire ce par a fi capete. De care parte să trag să nu-l încâlcesc mai tare? Din ce în ce mai mult țin să cred că, în fond, așa-s femeile, așa fac toate. Vor cu orice preț să vadă bărbatul că suferă, că se zbate să arate cât de importantă le e femeia. Mai degrabă, și-au dat seama că e mai ușor să încerce să spele creierul bărbatului din start decât să fie nevoite să se adapteze apoi.
Mi se pare că o văd la fiecare zece minute îmbrăcată ba într-un palton roșu, ba într-o rochie albă, ba foarte umil. E unul din acele momente când mintea se încăpățânează să rămână canalizată pe un singur aspect și restul e dat cu bidineaua în alb-negru. Încă e foarte devreme pentru a urca în amfiteatrul unde urmează să susțin parțialul. Ca să fiu sincer, am plecat de acasă cu vreo două, trei ore înainte, doar pentru simplul motiv că nu aveam stare, mă simțeam închis, nu puteam respira.
În fața facultății dau peste femeia alături de care am stat ca iubit timp de vreo trei ani. O femeie simplă, foarte senzuală prin prezență însă foarte inteligentă, cum rar găsești pe drumuri, o femeie pe care nu am înțeles-o niciodată cum ar fi vrut ea. Încheierea relației noastre a venit într-o dimineață când privirile nu s-au mai intersectat cum au făcut-o în sutele de dimineți de până atunci. Și-a strâns lucrurile, le-a îngrămădit în două valize șubrede și a plecat. Nu a spus nimic, nu mi-a reproșat nimic, doar a plecat…
Acum o întâlnesc pentru prima dată după acel moment și parcă regret că am lasat-o să plece. Îmbrăcată foarte elegant, cu un aer calm, plină de încredere mă privește cum mă apropii încet de scările de la intrarea în facultate. Mereu m-au obosit teribil scările, încă de la intrare și până la etajul trei un chin să le urc. Mă privește acum cu un zâmbet larg pe chip, ca din acela ce îl are o persoană când află că e pe cale să capete câte ceva gratis, mă analizează lung însă nu devin neliniștit, în fond n-are ce să fie rău. Zâmbesc larg stând drept în fața ei, nu mă pot ascunde, senzualitatea ei mereu m-a frapat și m-a ținut lângă ea precum un șlefuitor de diamante care stă aproape de mină pentru a fi primul din ai săi care ține în mână bucata brută de rocă.
- Hai la o cafea!
Hmm, cad ușor pe gânduri căci zâmbetul ei nu-mi inspira încredere, aducea puțin a femeia machivelică care te prinde în laț și dracul te mai scapă de acolo. Am acceptat! Poate că femeia alături de care am stat trei ani se simțea vinovată că a plecat fără vreo pledoarie la sfârșitul căreia să-mi spună cât de mult i-am lipsit și că m-ar vrea înapoi și atunci eu să pun picioru-n prag, să fiu bărbat și să o refuz, să spun că există o femeie care mă vrea.
- Arăți foarte bine!
- Mulțumesc! Tu arăți obosit, dormi suficient noaptea?
Întrebarea asta m-a făcut să revin la gândurile mele pline de enigme care mai de care mai chinuitoare, la femeia care m-a dezarmat și dezvelit de orice mai aveam eu prin sertarul de orgoliu masculin. Mergeam alături de femeia ce m-a ținut în brațe când îmi era mai greu, aceeași femeie care însă a renunțat la mine. Poate nu mai văzuse în ochii mei albaștri căldura de care vorbea mereu și a întâlnit vreo răceală care i-a înghețat sentimentele. Însă de ce zâmbea acum atât de mult? Încrederea ei mă făcea suspicios.
Mi se pare că văd pe partea cealaltă de stradă femeia care mi-a stors urmele de mascul orgolios în mâinele ei, cea care m-a atras spre păcat. Acum ochii mei o vedeau îmbrăcată foarte elegant, pe tocuri, cu o pălărie roșie. Poate dacă ceva mai devreme nu mi-o imaginam în orice femeie ce trecea pe lângă mine acum aș fi fost ferm convins că e ea iar neliniștea și entuziasmul meu deopotrivă, ar fi crescut enorm. Mă îndrept împreună cu femeia frumoasă ce o am la braț spre cafenea și parcă nu ai sunt atent la ce e în jurul meu. Ciudat cum o femeie te poate face, prin simpla ei prezență, ce-i drept una impozantă, să te scoată cu totul din starea inițială.
Aud telefonul că-mi sună în buzunar, aceeași melodie de apel din ultimii ani. Îmi cer politicos scuze să răspund căci văd număr nou și poate o fi cineva care are nevoie mare de mine sau poate caută iarăși pe domnul Munteanu…
- Venisem să te invit la o cafea! Însă văd că ai cu cine merge…
Încă nu!
Mi-am câștigat cinstit, la poker, biletul meu spre Rai
dar când am ajuns la Porțile Cerului am fost refuzat
pe motiv că îs pe lista neagră. Scot din buzunar ceva parai
și-i întind și mă apropii și adorm spre seară arestat
într-o celulă albă cu o masă albă și o carte neagră.
Spun: „Oare-mi dau și avocat din oficiu? Dar pot
suna pe cineva să vină să mă ia că deja m-am plictisit.”
Și dacă-mi spune că nu pot pleca eu mă-mbrac și tot
îi las în urmă și mă duc ca omul unde-o fi mai bine.
Un amărât prizonier vecin plânge și spune că îl doare,
că i-au promis că o să-i treacă, doar să deschidă să citească
cartea neagră și-apoi să creadă și-o să zboare
dar e mult de-atunci și încă are gaurile-n spate.
Acu refuz-o gaură pentru o aură mai mare…
Sunt luat pe sus și dus într-o sală mare, albă toată
și mi-am dat eu seama că ăștia deja mă judecă
pentru o nimica toată. Mă gândesc și scot din mânecă
un pix Atlas, o monedă de argint și o carte colorată
pe care scriu zerouri. O așez politicos pe masă
și-mi permit să-l întrerup pe Sfântul Petru:
- „Eu nu vreau găuri în spate și nici în frunte, bre!”
(Inspirată de un banc spus de prietenul Vlad Isari)
Jurnal de amor – partea II
Acum simţeam cã am pierdut tot şi cã nu mai pot face nimic pentru a şterge imaginea ce şi-o crease despre mine. Era oarecum frustant sã mã vãd într-un moment de blocaj psihologic. Nu mã regãseam deloc în personajul ticãlos ce a reuşit sã pãteze aripile îngerului în acea zi şi ştiam cã e o urmã de luminã ce s-ar putea abate asupra mea însã nu reuşeam sã desluşesc nici momentul prielnic nici locul unde aveam sã fiu luminat.
Mã gândeam întruna la ochii ei şi deşi pãreau reci ca gheaţa, mã fascinau şi mã frapau prin sinceritatea lor. Mã puteam pierde privind-o în ochi şi oricât ar fi vrut orgoliul meu masculin sã se împotriveascã cred cã în orice moment i-aş fi fãcut vreun compliment oarecum pertinent.
Toate pornirile mele misogine şi toate reproşurile la adresa femeii în general dispãruseră cãci acum nu fãceam decât sã retrãiesc în sinea mea acele momente pline de încãrcaturã emoţionalã, atât din partea mea cât şi din partea ei. Din bãrbatul aventurier şi însetat de joc devenisem acum un bãrbat plin de gânduri. Cumva obosisem sã tot alerg şi sã caut lucruri ce le ştiam imposibil de regăsit toate în jurul unei singure femei. Încercam printr-un efort vizibil sã ascund asta.
Ezitam sã o caut pentru cã nu aş fi ştiut ce sã-i spun în momentul când mi-ar fi cerut socotealã pentru faptele şi mai ales pentru vorbele mele. În sinea mea aşteptam momentul potrivit sã mã pot apropia de ea sau poate cã aşteptam ca sorţii sã ne reuneascã pe amândoi printr-o întâmplare. În mintea mea era o mare confruntare între partea ce mã îndemna sã o caut şi partea ce mã oprea. Încã nu puteam trece peste orgoliul meu uşor exagerat şi sã mã afişez într-o hainã de vinovat arãtând cã am remuşcãri. Totul se derula în mintea mea precum un film candidat la oscaruri şi de data asta nu mai jucam rolul de personaj principal.
Trecuse deja o sãptãmânã şi nu aveam nici un semn din partea ei. Poate cã demonul din ea se stinsese iar îngerul nu dorea sã mai audã de un muritor cu ochi albaştri ce poate nãscoci cuvinte frumoase. Începusem sã mã resemnez cu gândul cã am ales partea greşitã a monedei. Gândeam acum cã a fost încã o greşealã din cele multe ce se fac într-o viaţã de om însã ea nicidecum o altã femeie din viaţa mea. Imaginea ei îmi apãrea în minte ori de câte ori priveam pe stradã o femeie.
Era o zi de vineri în care nimic nu ar fi fost în stare sã perturbe liniştea şi oarecum moleşeala ce m-a cuprins şi tot ce mã înconjura. Stãteam acum în balconul meu fumând ţigarã dupã ţigarã, gândindu-mã la ce aş putea face pentru a depãşi starea de plictisealã. Aveam nevoie de ceva de amploare, ceva care sã îmi atragã atenţia în mod deosebit.
O întrebare reuşi sã mã blocheze, o întrebare care în acelaşi timp îmi aduse un mic zâmbet machiavelic în colţul gurii, o întrebare care, trebuie sã recunosc, m-a dezarmat putin.
-De ce m-ai minţit?
Mirarea mea cãpãtase acum o laturã uşor nevinovatã. Încercam sã mã eschivez pentru cã nu ştiam la ce anume se referã însã nu doream sã par un sfânt în faţa ei. În mintea mea se punea la cale un plan uşor crud, în încercarea mea de a prelua controlul situaţiei însã nici nu doream sã par bãrbatul stãpân pe sine ce aratã în stânga şi în dreapta cã e „stăpân de femeie”.
-Cu ce ar fi bãrbatul mai prejos decât femeia? În fond bãrbatul minte voit iar femeia prin ce exprimã unui bãrbat îl face pe acesta sã cadã pe gânduri şi de cele mai multe ori sã îşi faca iluzii în momente când ea nu vrea decât sã vadã sânge. Voi, femeile, faceţi bãrbaţii sã vã mintã din dorinţa de a se ridica la acelaşi nivel vouã.
Mã simţeam oarecum uşurat acum cã am reuşit sã scap de replica ce o aveam de foarte multã vreme pregãtitã. Însã ea era acum cea care avea în colţul gurii zâmbetul uşor pervers şi meschin de-a dreptul, un zâmbet ce m-a determinat sã îmi scap ţigara din mânã şi sã rãmân adânc cãzut pe gânduri.
-Acum nu mai fumez!
Mã privea profund ca şi cum mã analiza şi totodata aştepta sã îmi epuizez toate armele pentru a mã avea pe tava iar orgoliul ei feminin sã fie hrãnit pânã la epuizare. Era genul de femeie ce nu se mulţumea cu nimic, care ştia sã mã facã sã mã arunc în groapa ce tot eu mi-aş fi sãpat-o. Însã lucrurile nu erau deloc cum gândea ea şi se pare cã nici cum credeam eu iniţial. Unde era bãrbatul din mine plecat nu ştiu însã nu puteam sã dezamagesc doamna.
-Pãcat, la mine se fumeazã…
Şi s-a întoars pe deplin satisfãcutã şi s-a îndepãrtat uşor ca sã am timp sã o admir atent. Ochii mei erau total nehotãrâţi ce anume sã priveascã astfel cã în scurt timp stãteam precum un copil de patru ani ce priveşte vitrina unui magazin de jucãrii şi ţinteşte cãtre cea mai mare si mai strãlucitoare din ele. Însã, acum aveam de-a face cu o jucãrie ce se pãrea cã era uşor peste vârsta mea de copil. Mi-o doream foarte mult, însã mai mult pentru orgoliul meu masculin, mi-o doream şi pentru a-i arãta ei cã pot oricând prelua controlul, mi-o doream cred şi pentru adrenalina jocului de care se pare ca eram dependent, mai ales când stabilea ea regulile.
Hotãrâsem deci sã fac ceva iar primul lucru ce îmi apãruse în minte era sã merg la ea. În fond ea a lansat subîntelesul şi credeam eu cã mã aştepta la fel de mult cum aşteptam eu s-o revãd, de data asta însă mult mai aproape şi într-o posturã în care sã scriu eu regulile jocului. Nici nu mai conta felul cum eram îmbrãcat pentru cã hainele mi se pãreau cele mai puţin importante în jocul ce trebuia sã mi-l asum.
Cu pachetul de ţigãri într-o mânã şi cu o lalea într-un ghiveci în cealalta mânã stãteam în faţa uşii ei încercând sã desluşesc o replicã pertinentã care sã-mi facã intrarea cât mai bine în atmosfera ce se vroia uşor incendiarã. Nimic! Bat oricum la uşã şi îmi deschide. Spuneam ceva mai devreme cã aveam ochii nehotãrâţi… Acum erau de-a dreptul chinuiţi, torturaţi de ce puteau vedea. Era îmbrãcatã (impropriu spus îmbrãcatã) cu o cãmaşã de noapte neagrã prin care se putea desluşi cheia torturii masculine: un corp parcã sculpat din gândurile mele uşor neortodoxe care erau acum înşirate de feminitatea purã, însã diabolicã, ce era afişatã în faţa mea.
-Am venit sã fumãm…
-Aaa, eu nu fumez. Soţul meu fumeazã…
Şi se retrãsese în casã, lãsând uşa larg deschisã…
Poveste cu sfârșit!
Nu mai avea acum decât un pumn de monezi și un gând ce-l bântuia de dimineață. Singurătatea mușca din el bucată după bucată iar durerea devenea mai mare cu fiecare oră ce trecea. Mergea pe străzi fără nici o direcție, fără nici un sens, într-un ritm încet spre foarte încet. Frigul toamnei îl îmbrățișa și-i aducea câte-o lacrimă în colțul chipului istovit de zilele când stătea la căpătâiul ei, pe patul alb de spital, mereu în salonul cu vedere spre grădina cea mare cu lalele și crini.
Trecuseră trei ani de când o cunoscuse și tot atunci aflase că e bolnavă de cancer. Ochii ei l-au captivat iar vocea ei tremurândă l-au făcut să uite de toate și i s-a dedicat întocmai. Era un puști ce credea că miracolele se întâmplă și oamenilor simpli. Vizită după vizită, flori după flori smulse pe furiș din parc și dăruite cu ochii umezi, o inimă ce se ambiționa să bată mereu mai tare când o vedea, au dus la sentimente mai puternice și o încăpățanare de fier. O vreme ai săi îi tot spuneau s-o uite că n-are să fie bine pentru el, că trebuie să-și găsească o fată cu care să-și facă un viitor, că are să sufere…
Acum are sufletul pustiu și-ar mai vrea s-o vadă, chiar și pentru ultima oară. Imaginea ei îi apare mereu în fața ochilor, fiecare femeie de pe stradă îi aduce aminte de ea, însă nimeni nu e la fel de frumoasă, nici una nu-l privește ca ea…
Cu hainele ude, cu frigul intrat în oase ca un coșmar cu care ajungi să te obișnuiești în cele din urmă, continuă să meargă pe străzile pe care odininoară se plimba cu ea când se simțea mai bine și primea voie de la doctori să meargă acasă. O căuta și acum însă nici urmă de trecut.
O ultimă speranță mai avea acum. Poate totul i se pare un vis urât din care nu se poate trezi, poate e doar imaginația sa ce îi joacă feste. Scoase pumnul de monezi ce-l avea în adâncul buzunarului și se opri în fața unui telefon public. O monedă, două și telefonul începu să sune… Nici un răspuns! Mai încercă și a doua oară, a treia oară, iar când monezile se terminaseră băiatul se prăbuși în genunchi în fața telefonului. Fata cu ochii mari și calzi se duse…
Acum,
Zboară pietre peste gândurile mele,
Le aruncați cu toții
Într-un ritm nebun, într-un ceas târziu.
Vreți să mă ucideți cum ucideți hoții,
Să mă prigoniți cu degetul întins
Ca o lance de regrete,
Sunt toate ale voastre…
O Biblie deschisă nu va șterge-n veci durerea,
Nu va da uitării clipele de ură
Și nici nu va spăla tot sângele ce-a curs
Din nepăsarea voastră!
Închide-ți ochii să puteți vedea!
Iarăși am visat un înger…
Noaptea trecută iarăși am visat un înger ce plânge pe malul unui lac. Toată noaptea privește apa care naște o lună roșie într-un timp când gândurile sunt tot ce-au mai rămas. În mâini ține o carte de rugăciuni, pagini multe lipsesc precum zile din viața unui amnezic ce nu-și mai recunoaște iubita. Are aripile tăiate, rănile sunt proaspete sângerând pe pâmântul ud, pe hainele albe, pe durerea mea…
Mă doare teribil căci nu-i pot vedea ochii. Încerc să-l strig însă nu-mi aduc aminte numele său, nu-mi aduc aminte nici numele meu. Totul se rezumă acum la îngerul trist ce-mi invadează somnul, gândurile și neliniștea. Simt că sunt vinovat pentru durerea sa, cumva știu că eu i-am cauzat nefericirea în care se scufundă noapte de noapte. Mă pedepsește pentru asta și o face mereu.
Privesc îngerul cu părul alb ce rostește cuvinte într-o limbă de mult uitată, dintr-o carte cu pagini albe, toate albe. Apoi se aruncă în apa rece și nu-l mai văd. Durerea mă chinuie teribil, remușcările mă sufocă însă nu mă pot trezi. Nu mă pot trezi nici când îngerul iese din apă fără veșmântul alb, cu aripile albe lungi. Se ridică drept spre cer, acum nu mai are cartea…
Mă trezesc iarăși speriat când imi rostește numele:
- „Mihai, Bogdan-Mihai”…
Ploaie
Hoinar prin ploaie,
caut raza ce odată m-a minţit.
Mă feresc de picături de ploaie
precum un câine obosit și rătăcit.
Printre stropi de ploaie văd,
doar o fată sprijinită în pridvor
de un stâlp ce stă să cadă.
Hainele sunt albe toate,
chipul, palmele, privirea, toate albe ca o lună
izbăvită de păcate.
În noroi, acoperită, o scrisoare de amor…
Rânduri nu se mai văd printre apa ce îneacă,
şoapte nu se mai aud căci pământul plânge surd.
Din drumul gol eu te privesc,
cum în braţe strâns tu ţii un stâlp ce stă să cadă.
De ce în asfinţit o lacrimă ce curge?
De ce când totul e pustiu timpul nu se scurge?
De ce în apa ce inundă focul nu se stinge?
Dor
Împreună,
trei metri deasupra norilor,
obişnuiam să aşteptăm luna stelele să-şi cheme.
Două priviri ce se ating
timide stau să cadă,
când braţele rostesc un joc de gânduri adunate.
Două inimi se-aud,
una după alta,
bat încet să nu trezească toată dimineaţa.
Mi-e dor de salcâmii înfloriți,
de mâna ta pe chipul meu,
de râsul tău în zilele de vară,
doi copii odată fericiți…
Te privesc desculți prin iarba udă
îmbrăcată iarăși în albastru,
te privesc cum calci în lacrimi,
dar ești prea departe…
ploaie peste salcâmi…
lacrimi
pe buzele reci de primăvară,
lacrimi
pe chipul trist de vară,
lacrimi
pe ochii goi de toamnă.
Mă plimb în gând printre amintiri
ce dau acum in copt.
Sunt departe de salcâmii înfloriţi,
departe sunt de toate…
Un vis cărunt de vară…
O lume plină de cuvinte îmi aleargă des prin gânduri
când dorm, când râd, când plâng, când privesc cum plouă
peste amintiri și picături de apă iarăși peste rânduri,
peste doi copii uitați în iarba descălțată-n rouă.
Palmele uită să mai plece de pe pieptul gol de înger,
ochii mei un drum croiesc în dimineața rece
peste trupul tău ce-l strâng cu dor la piept și sper
sărutul tău, iubito, ganduri rele să înece.
Poeme de amor și cântec de iubire se închină
frumuseții tale și mor de dorul tău mereu,
mereu o poftă de plăcere ca de mierea de albină,
iubirea ta îmi e credință, nu mai sunt ateu…
Ești o minune toată, îmi ești mereu prin gânduri
când toate-s în trecut, când toate nu mai sunt,
priviri ce își șoptesc o viață, zilele și sâmburi
de iubire pe chipul unui vis cărunt de vară…
Ganduri din prima linie II
Pãmântul îmi acoperã acum rãnile rãzboiului în care m-am aruncat orbeşte dintr-un pariu cu frica, cu încrederea mea, cu orgoliul meu fãrã sens mãrit de momente de victorie. Tânjesc dupã o clipã de repauz în gândurile mele când sã stau sã-mi înşel iubita cu o canã de vin roşu, sã mã arunc sinucigaş în nişte idei pe care sã le urmez în clipe de inspiraţie şi apoi sã mã consolez spunându-mi cã iarãşi soarta-mi joacã feste.
Stau alãturi de luptãtori înãscuţi şi le vãd pe chip devotamentul şi hotãrârea de a curma vieţi pentru cauza ce au urmat-o. Ei niciodatã nu-şi pun problema daca e bine sau rãu ce fac, ei doar urmeazã orbeşte şi nebuneşte o promisiune facutã lor, facutã celor dragi, facutã pãmântului din care se trag. Frica mea e amplificatã de strigãtele lor de luptã, de sunetul fierului, de cel al unei vieţi ce pãrãseşte un trup nimicit şi dat uitãrii. Sufãr teribil cãci am rãni adânci ce mã istovesc de puteri. Oscilez între momente când am mintea lucidã şi momente când îmi vine sã-mi curm suferinţa cu sabia ce o ţin strâns în palmã.
Timpul se opreşte-n loc când cel mai viteaz dintre noi ridicã braţul gata sã anunţe iarãşi infernul şi sfârşitul meu odata cu el. Îmi trec prin faţa ochilor clipele mele de slãbiciune, de amãrãciune, de laşitate. Prind curaj cãci poate fi ultimul strigãt al vieţii mele şi nu doresc sã mã întâlneasca sfârşitul mic şi neînsemnat. Las totul în urmã şi-mi îmbrãţişez calea. Mi-e frica de mor…
Astazi…
Azi, un copil se naste cand un batran isi ia ramas bun,
Maine, timpul nu va mai recunoaste nimic.
Vad oamenii cum stau in frig si-asteapta iar
sperante la vreun colt de bloc fara pic
de teama, fara sa le apara-n cale vreun nebun
care sa le vinda vise pentru doi, trei bani.
Doi copii invata despre-un timp de mult apus
din carti prafuite si murdare si-asteapta ora-n care
sa vin-acasa parintii lor, poate cu ceva mancare,
poate cu un gand mai bun ori cu vreun raspuns…
Vad in tramvai batrani ce privesc in gol,
vad batrani ce musca dintr-o paine uitata-n traista,
tematori sa nu-i surprinda anii lor de glorie,
oameni toti si-asa om fi si noi candva.
Cineva e prea frumos, cineva frumos nu-i,
unul are bani mai multi, multi sunt cei ce n-au destul
si-ajung sa-si planga zile, luni si ani si tipa ca-s satui
de-o viata-n care numai slugi, oameni nu-s…
Tara mea si-a ta si-a lui, toti traim si-apoi murim
dar de-mi furi azi viitorul vei pleca inaintea mea!
Si am fugit…
Dimineata se facu afara dar noapte era acum in sufletul meu. Ma simteam inexplicabil de rece fata de lumea din care nu de demult facusem si eu parte. Cred ca odata cu aparitia primelor raze de soare in sufletul meu aparuse din nou increderea si speranta.
Nu as fi crezut niciodata ca roua poate avea un impact atat de mare asupra ochilor mei. Vedeam in picatura de apa o renastere a mea si o renastere a universului meu. Credeam ca lumea se schimba odata cu mine, pentru mine. M-am intins pe iarba uda si ma simteam pustiit de orice stare care m-ar putea opri din visare. Cu ochii inchisi dar cu sufletul deschis am inceput sa pasesc descult in iarba. Vroiam sa ma indrept spre locuri mai insorite…
Dupa ce am tavalit bine iarba m-am oprit in fata unui salcam tanar, inalt. M-am asezat la umbra si stateam cu capul rezemat de trunchiul sau si ma gandeam la toate zilele cand primeam si nu ofeream nimic in schimb, la noptile cand imi rezemam capul de o perna straina mie. Ma gandeam la orice ochi ce ma priveau si vroiau mereu cate ceva. Umbra salcamului ma calma dar imi accentua sentimentul de vinovatie. Ma simteam neputincios acum dar nu puteam sa strig. Nu puteam decat sa privesc in urma, la trecutul meu si sa-mi plang de mila.
Toti ma aratau cu degetul si ma puneau la zid pregatindu-se sa arunce cu pietre. Era prea tarziu sa mai schimb ceva, ma simteam nesigur in constiinta mea. Gandeam ca sub salcam nimic nu ma poate atinge. Am hotarat sa las lucrurile in voia sortii si sa ma intind de-a dreptul la radacina copacului. Nici soarta nu ma mai impresiona. Altceva decat odihna prelungita imi dadea o stare de disconfort vizibil, nu eram in stare de altceva. Nu aveam nevoie de casa mea, iubirea mea, viata mea… Inca eram fidel gandului abandonului.
Dupa vreo trei ore m-am trezit transpirat, cu ochii spre cer incercand sa-mi gasesc cuvinte dar in mintea mea nici un gand. M-am ridicat in picioare cu ochii bolditi spre cer cautand un raspuns, dar nimic, de nicaieri. Nici razele soarelui nu imi mai bateau in ochi… Mi-am lipit capul de trunchiul salcamului mai gros acum si cu crengile mai mari si am inchis ochii din ce in ce mai grei. Nu somnul ma cuprindea incetul cu incetul, ci o oboseala pe dinauntru, de care nu puteam scapa.
Insa nu mai era umbra unde sa dorm, nici un adapost unde sa ma feresc de vorbe si ma gaseam intr-o stare nesigura. Pentru prima oara am decis sa fug de toate, sa las totul in urma.
Si am fugit…
Tango si ciocolata
Stateam intr-un colt si desi nu puteam recunoaste privirea mea o mangaia intens, parca simtea cum ochii mei albastri isi croiesc drum pe picioare inspre buzele ei smulse dintr-un pacat universal si sfarsesc in a fi rastignite de ochii ei verzi… Stateam fara nici un orizont, nu stiam ce naste-n mine. Pentru o clipa am incetat s-o mai privesc insa am simtit reprosul pasiunii ei. Dorea sa ma otraveasca cu senzualitatea ei si felul cum sufeream ii hranea orgoliul ei feminin. Parea in obscuritatea incaperii un demon insetat de mine, trupul ei se onduia cu aceeasi intensitate cu care gandurile mele pacatuiau. Plangea totul in mine si nu mai suportam. Era totul ce-mi lipsa si ce nu mi-am dorit vreodata. Intr-un final m-am hotarat sa ma apropii, fierbeam cu totul si mergeam spre locul unde dansa era precum un miel ce merge fericit si impacat cu sine spre sacrificare.
Pe masura ce ma apropiam din ce mai mult realizam ca e mult mai superba pe cat o credeam, vedeam femeia ce simte si femeia ce uraste, simteam pasiunea ei si teama in acelasi timp. Ma aflam acum in fata ei si nu stiam ce sa fac, nu incercam sa ma ascund in vreun fel, era oricum in zadar. Ochii nostri erau foarte aproape iar privirile noastre radeau libere si nu ma mai simteam deloc timid si nesigur. S-a apropiat mai mult si n-a durat mult pana sa ma aflu in bratele ei si s-o aud soptindu-mi in ureche „Ai intarziat jumatate de ora!” O priveam precum un copil ce a fost prins asupra faptului si e nevoit sa-si recunoasca vina. Eram un punct fix si o vedeam pe ea oriunde in gandurile mele, inchideam ochii si tremura ceva ori de cate ori simteam cum ma mangaie privirea ei calda.
Ma aflam intr-un tango ce refuza sa se termine de parca melodia se rescria singura dupa ce ne vazuse pe noi doi. Ritmurile mai lente alternau cu cele mai sacadate insa mereu ea era cea ce propunea dansul. Pentru inceput puteam doar accepta sau refuza dialogul ei insa mereu ma vedeam cuprins cu totul in pasiunea dansului.
Acelasi zambet de copil si aceasi privirea calda imi face semn acum sa plecam. Desi nu as fi vrut am urmat-o acum am zis da, poate din curiozitate, poate si datorita faptului ca doream sa o descopar mai mult. Treceau acum clipele una dupa alta si vorbeam fara sa rostim cuvinte. Ma dureau obrajii insa nu ma puteam opri din zambit si ras.
Imi placi precum ador sa mananc de unul singur o ciocolata si-apoi sa inchid ochii!
Gând comun
Nu ştiu exact ce vrei tu, însã eu simt, de fapt e un gând ce mã ia prizonier de fiecare datã mai mult când mã gândesc la el. Trebuie sã rostesc ce aşteaptã toţi. Toţi sunt eleganţi azi. Nu pot sã nu mã gândesc la clipele când am fost doar noi doi. A mai fost şi el…
Ştiu cã nu vrei, nu poţi sã fii cum vreau eu, poate nici nu trebuie. Nu poţi face toate ce le-am vrut, cui îi pasã? Toate-mi vin acum în minte, vor sã mã înebuneascã, sã fierb sã nu mai ştiu de mine, sã-mi fie teamã sã fug, sã mã pierd. Eu nu-ţi cer nimic, te cer pe tine. Mã uit la tine, eşti superbã, îmbrãcatã toatã-n alb, un înger. Sunt bãrbat dar mã simt adolescent când îşi simte prima oarã iubita, mã simt copil când e ţinut prima oarã de mânã de fata lui dragã. Nu ţi-aş putea cere decât sã faci ce simţi. Acum nu îmi e ruşine sã plâng…
- Da! Vreau sã-i fiu soţie!
Sfaturi pentru conştiinţa
Privesc cum vine trup îngrijit şi plin de falã înspre vârful muntelui, aud paşii obişnuiţi cu praful strãzilor şi nimic din umbra ce se apropie nu mã face sã-mi scot cartea sã-i citesc. Luminã e destulã însã el nu ştie. Gânduri sunt irosite pe momente apuse însã vãd în ochii lui dorinţã de revenire pe drumul ce i l-am trasat pe-o harta mutã. Sunt nehotãrât ce sã fac cu soarta lui, salvarea lui e şi salvarea mea ca mentor.
Tinere, lasã timpul sã se scurgã printre degete, aruncã-ţi orice hainã ce îţi îngreuneazã paşii! Rãmâi gol în bãtaia vântului şi nu regreta nimic! Fii un nebun ce nu se teme sã ţipe de durere, fii un nebun ce nu se teme sã creadã, fii tot ce n-ai fost vreodatã! Eşti precum un gând gata sã se transforme în pãcat, nu-ţi irosi credinţa pe-o patimã iluzie…
Deschide tu cartea şi scrie!
Gânduri din prima linie
Simt un miros de fricã în jurul meu şi nu mai pot da înapoi acum. E prea dimineaţã sã îmi conştientizez starea mizerabilã în care mã aflu şi prea târziu sã mai pot închide ochii. Mã gãsesc precum un cal de maraton ce şi-a întipãrit bine în minte traseul simplu pe care sã galopeze şi sunt din ce în ce mai rece, dar nu de la armurã. Am un popor în spate şi nu întorc capul spre ei, mi-aş pune întrebãri peste întrebãri despre credinţa şi devotamentul meu vãzându-le pe chip hotãrârea de-a muri. Am în rând cu mine bravi eroi, ticãloşi mercenari, pe cei ce-şi cautã sfârşitul şi pe cei certaţi cu moartea, toţi îmbrãcaţi de sãrbãtoare. Nu puteau lipsi uniformele…
Iau în mâini şi strâng în palme ţãrâna umedã de toamnã şi încerc sã-mi iau rãmas bun de pãmântul drag. Ceaţa se ridicã mult deasupra noastrã, a pãcãtoşilor, toate se ridicã deasupra noastrã, numai noi stãm adânc ancoraţi în iluzia apãrãrii pãmântului. Numãr clipele pânã când sã alerg turbat spre inamic, pânã când sã-mi îndeplinesc rolul în pariul pus de ei, un scenariu fals pentru un film ieftin. Într-un final când ajung sã arunc metalul crud aflu cã am fost mereu eu, doar eu şi pãmântul meu…
Gandurile unui inceput
Am mers multa vreme prin ploaie si-am calcat prin jar si m-am simtit blamat de umbrele din jurul meu si iar mergeam si cateodata alergam ca un nebun ce-si vinde viata toata. Imi luam lumea-n cap ca nimeni nu mai vrea sa stea, ca dreptatea nu ti-o faci cu sabia, ca intai e zi si-apoi e noapte, ca mereu e cineva sa ma arate cu degetul si-apoi sa ma uite. Niciodata n-am avut pelerina de ploaie, nici macar una gasita, insa mereu mi-a placut sa stau in ploaie… Ma plimb acum printre ganduri si parca sunt atacat din toate partile, nu pot intelege de ce ploua doar cand e intuneric in lumea mea. In lumea voastra parca mereu e soare… dar eu va vad pe toti. Mi se raresc cararile si voi alege una, sa ma indrept si eu spre undeva. Cu un crin ce se incapataneaza sa ramana alb ma vad nesigur la marginea ploii. Ma vad ca o statuie si ma aud precum aud un sentiment ce-a evadat dintr-un balamuc unde era indopat cu pastile pentru somn. Nu e nevoie decat de un pas, de un glas, de un ragaz… De ce crinii astia pentru tine? Nu stiu, mereu mi-au placut crinii…
Ultimul sentiment al vieţii mele
Mã plimb prin gânduri şi mã simt fals cãlcând cu picioarele pe luciul apei din care m-am nãscut. Sunt viu însã mã simt departe de mine. Privesc în jur şi nu-i vãd decât pe ei şi nici un eu. Mã simt pierdut şi nu ştiu decât sã sper, sã sper cã voi vedea dincolo de ce înseamnã lumea voastrã, dincolo de ce înseamnã lumea mea. Ţin în mânã o parte a vieţii mele trecute şi încerc s-o alung departe de gândurile noi ce mi se aştern în minte. Privesc pe nimeni dar toţi mã privesc cãci nu mai am ce pierde.
Îmi pierd stãpânirea de sine şi devin nebun când soarele apune. Nu mai vãd nimic şi gol mã simt la auzul întunericului….
Sfârşit. Început
Sunete amare se îneacã în torenţii nopţii
şi mi-e fricã de-ntuneric, fricã de singurãtate.
Şi de-ar fi sã mor ar fi doar mâna sorţii,
sã rãtãcesc turbat fãrã de însemnãtate.
Precum un câine ce se culcã-n ploaie
stau eu acum în faţa nimãnui,
sã plângã eu aştept şiroaie
de gânduri peste gânduri.
Au ruginit de la atâtea ploi zalele
lanţului de la picioare.
In tacerea noptii doar petalele
de crini mai alinã din durere.
Caut hainã sã-mi acopãr rãnile
o hainã cât mai groasã,
în frigul nopţii nu am aripile
ce le-am lãsat acasã.
Zbor de fluturi
Doi ochi tăcuţi albaştri
ce singuri au umblat…
Doi ochi căprui ce au furat
doi ochi tăcuţi albaştri…
Un zâmbet ce alungă
o ploaie ce se scurge
din gândurile reci…
O inimă ce rană lasă
în pieptul părăsit
când alta întâlneşte,
o inimă ce încă bate…
Vântul gol şi rece
de mult a încetat,
vântul gol şi rece,
să bată-neîncetat.
Timpul s-a oprit să vadă
doi ochi căprui ce au furat
doi ochi tăcuţi albaştri.
O inimă ce bate-acum
în pieptul ei de înger,
un muritor de rând
care iubeşte-un înger…
Trei metri deasupra norilor
Împreună,
trei metri deasupra norilor,
obişnuim să aşteptăm
luna stelele să-şi cheme.
Două priviri ce se ating
timide,
stau să cadă,
când braţele rostesc un joc
de gânduri adunate.
Două inimi se aud,
una după alta,
bat încet
să nu trezească
toată dimineaţa.
Vom rămâne-aşa mereu,
împreună,
trei metri deasupra norilor…
Flori de salcâm
Înfloresc salcâmii iarna
când îngerii în cor
rostesc un cântec sfânt de dor.
Înfloresc salcâmii iarna.
Tremură stelele-n cer
când paşii în omăt se văd,
tremură stelele-n cer
când zbor de aripi,
aripi de înger,
scutură şi flori şi paşi…
Se scutură salcâmii iarna,
covor de flori de amintiri
se-aşează la picioare.
Se scutură salcâmii iarna,
pentru tine, înger alb,
se scutură salcâmii iarna..
-Înfloresc salcâmii iarna?
-Pentru tine, înger alb,
înfloresc salcâmii iarna,
se scutură salcâmii iarna,
pentru tine, înger alb…
(Turceanu, 01.08.2009)
Batran nebun din fluier
Priveam cum stam in trup batran si istovit si gol
si ma gaseam mai viu ca tot ce motaia in jur,
priveam cum stam pe-un colt de piatra
si asteptam sa vina timpul
s-aprinda o tigara…
Tineam in mana ziare stranse din namol,
o lume fara de soroc…
Canta batran nebun din fluier fara nici un scrupul
despre-un timp ce intarzie s-apara.
Lacul
În oglinda rece ca un suspin trecut,
într-un timp ce uită să mai bată
domnişoara visu-şi întâlneşte.
Zilele sunt ore şi orele prea lungi,
a mai rămas un singur minut
din eternitate…
Coborâţi din alte ceruri,
cu aripile-ascunse sub straiele curate,
îngerii cântă-acum în cor
aruncând pe lac petale fermecate
de crini udaţi cândva de clipele de dor.
Din apa sfinţită un sicriu de-argint
izvorăşte şi printre petalele de crini
pluteşte în sunete de cântec sfânt.
Acoperit sicriul de argint
de o rochie de mireasă
ce pată sânge are,
devine tot mai greu, tot mai roşu…
La umbra caldă a unei salcii
un bătrân îşi scrie testamentul.
Rânduri cad în şiruri,
rânduri umplu o viaţă plină de durere,
rânduri ce-s cântate-acum de îngeri.
De un minut de vreme stată
un copil stă aşezat pe o piatră caldă,
privirea-i sus pe cer.
De un minut de vreme stată
el numără o stea, doar o stea…
Privirea e acum înlăcrimată,
gândurile sunt toate arse
de-amintiri ce încă sunt prezente
pe timpan, se-aude, tare, o inimă ce bate.
O lacrimă se scurse
când oglinda cioburi peste cioburi…
Închisă acum în sicriul rece
domnişoara visu-şi pierde;
din minut doar cateva secunde,
doar clipe să închidă ochii..
Dar se deschide sicriul de-argint
şi chip de copil se-arată.
Domnişoara păşeşte pe petalele de dor,
rochia nu mai e pătată.
Copilul întinde mâna luminată
de o stea în palmă aşezată…
În jurul lacului, îngerii rostesc în cor
testament de gânduri:
„O stea ce bate-n pieptul lui de înger,
o stea ce ţii acum în mână.
Un minut de gânduri, o eternitate
în doi…”
(Turceanu, 25 august 2009)
Suflet pustiu
Dorm într-un sicriu de-argint.
Vântul rece acum nu-l mai simt
pe corpul tare, gol şi asuprit.
Nici ploaia parcă n-o mai simt
când bate pe sicriu de-argint.
Sap o groapă în pământul ud,
o groapă cât mai mare,
să am loc să mă gândesc
în viaţa viitoare.
singur cu ochii roşii,
singur cu genunchii roşii..
Atât de singură să fii:
Tu
să plângi iar
Eu
să tac,
să iţi ascult pustiul.
Dar timpul iar s-a scurs
şi clipe nu mai sunt
pentru mine…
Sicriul gol, batut in cuie,
îl cobor în groapă şi-l blestem să tacă.
Lacrimi cad în sunet de vioară,
o orchestră fară dirijor…
(Turceanu, aprilie 2009)
Clipe
Şoapte se-aprind la umbra ploii,
felinare în noaptea când fluturii
au început sã zboare.
Pe strada goalã, dupã miezul nopţii
se scurg la vale clipele sorţii,
timpul doare…
Rãnile sângereazã a zâmbet de copil,
pe strada goalã,
sting flacãra anilor de ieri.
Priviri se pierd în întuneric
haotic, puternic
sunet de-amintiri, lanţuri în cãdere…
Departe, fetiţa cu chibrituri,
doi ochi udaţi de ploaie,
aprinde stele adormite.
Mereu aceeaşi dimineaţã
şi-acelaşi zbor de fluturi,
doi copii uniţi pe viaţã,
ochi timizi şi calzi de îngeri…
(turceanu, 14.10.2009)
Jurnal de Amor – cap II
Acum simţeam cã am pierdut tot şi cã nu mai pot face nimic pentru a şterge imaginea ce şi-o crease despre mine. Era oarecum frustant sã mã vãd într-un moment de blocaj psihologic. Nu mã regãseam deloc în personajul ticãlos ce a reuşit sã pãteze aripile îngerului în acea zi şi ştiam cã e o urmã de luminã ce s-ar putea abate asupra mea însã nu reuşeam sã desluşesc nici momentul prielnic nici locul unde aveam sã fiu luminat.
Mã gândeam întruna la ochii ei şi deşi pãreau reci ca gheaţa, mã fascinau şi mã frapau prin sinceritatea lor. Mã puteam pierde privind-o în ochi şi oricât ar fi vrut orgoliul meu masculin sã se împotriveascã cred cã în orice moment i-aş fi fãcut vreun compliment oarecum pertinent.
Toate pornirile mele misogine şi toate reproşurile la adresa femeii în general dispãruse cãci acum nu fãceam decât sã retrãiesc în sinea mea acele momente pline de încãrcaturã emoţionalã, atât din partea mea cât şi din partea ei. Din bãrbatul aventurier şi însetat de joc devenisem acum un bãrbat plin de gânduri. Cumva obosisem sã tot alerg şi sã caut lucruri ce ştiam cã e imposibil sã le gãsesc reunite toate în jurul unei singure femei. Încercam printr-un efort vizibil sã ascund asta.
Ezitam sã o caut pentru cã nu aş fi ştiut ce sã-i spun în momentul când mi-ar fi cerut socotealã pentru faptele şi mai ales pentru vorbele mele. În sinea mea aşteptam momentul potrivit sã mã pot apropia de ea sau poate cã aşteptam ca sorţii sã ne reuneascã pe amândoi printr-o întâmplare. În mintea mea era o mare confruntare între partea ce mã îndemna sã o caut şi partea ce mã oprea. Încã nu puteam trece peste orgoliul meu uşor exagerat şi sã mã afişez ei într-o hainã de vinovat arãtând cã am remuşcãri. Totul se derula în mintea mea precum un film candidat la oscaruri şi de data asta nu mai jucam rolul de personaj principal.
Trecuse deja o sãptãmânã şi nu aveam nici un semn din partea ei. Poate cã demonul din ea se stinsese iar îngerul nu dorea sã mai audã de un muritor cu ochi albaştri ce poate nãscoci cuvinte frumoase. Începusem sã mã resemnez cu gândul cã am ales partea greşitã a monedei. Gândeam acum cã a fost încã o greşealã din cele multe ce se fac într-o viaţã de om însã ea nicidecum o altã femeie din viaţa mea. Imaginea ei îmi apãrea în minte ori de câte ori priveam pe stradã o femeie.
Era o zi de vineri în care nimic nu ar fi fost în stare sã perturbe liniştea şi oarecum moleşeala ce m-a cuprins pe mine şi uşor, uşor tot ce mã înconjura. Stãteam acum în balconul meu fumând ţigarã dupã ţigarã gândindu-mã la ce aş putea face pentru a depãşi starea de plictisealã. Aveam nevoie de ceva de amploare, ceva care sã îmi atragã atenţia în mod deosebit
O întrebare reuşi sã mã blocheze, o întrebare care în acelaşi timp îmi adusese un mic zâmbet machiavelic în colţul gurii, o întrebare care, trebuie sã recunosc, m-a dezarmat putin.
De ce m-ai minţit?
Mirarea mea cãpãtase acum o laturã uşor nevinovatã. Încercam sã mã eschivez pentru cã nu ştiam la ce anume se referã însã nu doream sã par un sfânt în faţa ei. În mintea mea se punea la cale un plan uşor crud, în încercarea mea de a prelua controlul situaţiei însã nici nu doream sã par bãrbatul stãpân pe sine ce aratã în stânga şi în dreapta cã e „stâpân de femeie.
-Cu ce ar fi bãrbatul mai prejos decât femeia? În fond bãrbatul minte voit în schimb femeia prin ce exprimã unui bãrbat îl face pe acesta sã cadã pe gânduri şi de cele mai multe ori sã îşi faca iluzii în momente când ea nu vrea decât sã vadã sânge. Voi, femeile, faceţi bãrbaţii sã vã mintã din dorinţa de a se ridica la acelaşi nivel vouã.
Mã simţeam oarecum uşurat acum cã am reuşit sã scap de replica ce o aveam de foarte multã vreme pregãtitã. Însã ea era acum cea ce avea în colţul gurii zâmbetul uşor pervers şi meschin de-a dreptul, un zâmbet ce m-a determinat sã îmi scap ţigara din mânã şi sã rãmân adânc cãzut pe gânduri.
-Acum nu mai fumez!
Mã privea profund ca şi cum mã analiza şi totodata aştepta sã îmi epuizez toate armele pentru a mã avea pe tava iar orgoliul ei feminin sã fie hrãnit pânã la epuizare. Era genul de femeie ce nu se mulţumea cu nimic, care ştia sã mã facã sã mã arunc în groapa ce tot eu mi-aş fi sãpat-o. Însã lucrurile nu erau deloc cum gândea ea şi se pare cã nici cum credeam eu iniţial. Unde era bãrbatul din mine plecat nu ştiu însã nu puteam sã dezamagesc doamna.
-Pãcat, la mine se fumeazã…
Şi s-a întoars pe deplin satisfãcutã şi s-a îndepãrtat uşor ca sã am timp sã o admir atent. Ochii mei erau total nehotãrâţi ce anume sã priveascã astfel cã în scurt timp stãteam precum un copil de patru ani ce priveşte vitrina unui magazin de jucãrii şi ţinteşte cãtre cea mai mare si mai strãlucitoare. Însã, acum aveam de-a face cu o jucãrie ce se pãrea cã era uşor peste vârsta mea de copil. Mi-o doream foarte mult, însã mai mult pentru orgoliul meu masculin, mi-o doream şi pentru a-i arãta ei cã pot oricând prelua controlul, mi-o doream cred şi pentru adrenalina jocului de care se pare ca eram dependent, mai ales când stabilea ea regulile.
Hotãrâsem deci sã fac ceva iar primul lucru ce îmi apãruse în minte era sã merg la ea. În fond ea a lansat subântelesul şi credeam eu cã mã aştepta la fel de mult cum aşteptam eu s-o revãd, de data asta mult mai aproape şi într-o posturã în care sã scriu eu regulile jocului. Nici nu mai conta felul cum eram îmbrãcat pentru cã hainele mi se pãreau cele mai puţin importante în jocul ce trebuia sã mi-l asum.
Cu pachetul de ţigãri într-o mânã şi cu o lalea într-un ghiveci în cealalta mânã stãteam în faţa uşii ei încercând sã desluşesc o replicã pertinentã care sã-mi facã intrarea cât mai bine în atmosfera ce se vroia uşor incendiarã. Nimic! Bat oricum la uşã şi îmi deschide. Spuneam ceva mai devreme cã aveam ochii nehotãrâţi… Acum erau de-a dreptul chinuiţi, torturaţi de ce puteau vedea. Era îmbrãcatã (impropriu spus îmbrãcatã) cu o cãmaşã de noapte neagrã prin care se putea desluşi cheia torturii masculine: un corp parcã sculpat din gândurile mele uşor neortodoxe care erau acum înşirate în şir indian de feminitatea purã însã diabolicã ce îmi era afişatã în faţa mea.
-Am venit sã fumãm…
-Aaa, eu nu fumez. Soţul meu fumeazã…
Şi se retrãsese în casã, lãsând uşa larg deschisã…
Jurnal de Amor – cap 1
Nimic din ce se întamplase înainte nu putea anticipa faptul ca voi fi ţintuit în nişte gânduri care mã vor face sã îmi schimb pãrerea despre ceea ce sunt eu pe dinãuntru şi mai ales despre cât de stãpân pot fi eu pe situaţie şi mai ales pe mine însumi. Pânã atunci mã regãseam comfortabil în propria-mi stare de amorţealã existenţialã şi nimic nu pãrea a mã scoate din ea prea curând. Nu bãnuiam cã pot fi întors pe toate feţele şi maltratat psihologic într-un timp atât de scurt.
Îmi apãrea în gânduri precum o imagine confuzã şi mã îndemna sã merg pe cãi ce de mult am renunţat. Era o imagine ce mereu îmi dezvãluia câte un detaliu şi mã obliga sã le pun toate cap la cap precum un puzzle infernal din care pãreau sã lipseascã foarte multe piese. Îmi întindea o cursã ce mã punea clar în postura învinsului cãci a profitat de viciul meu cel mai mare, cel al provocãrii intelectuale. Iniţial credeam cã nu e conştientã de urmãrile ce le vor avea asupra mea micile subînţelesuri ce îmi puneau pe chip un zâmbet uşor ironic şi mã simţeam aruncat în arena gladiatorilor. Mã vedeam singur într-o arenã, fãrã vreun adversar gladiator, însã cu foarte mulţi spectatori. Toate gândurile mã ovaţionau acum însã, în loc sã mã conducã spre victorie, doreau sã vadã sânge, sângele meu. Vroiau toţi prezenţi în arenã sã mã vadã în imposibilitatea de a fi precum am fost mereu, stãpân pe situaţie.
Încet, încet, imaginea ei devenea tot mai clarã. Puteam vedea mai multe detalii, însã atât de multe pe cât vroia ea sã îmi dezvãluie. Ca rãspuns îi dezvaluiam despre mine foarte puţine pentru a menţine garda sus. Oricum, eu nici nu ştiam cine e ea şi in ce manierã mã priveşte. Poate de asta am şi preferat iniţial sã pãstrez o distanţã sigurã faţã de ea. Era posibil sã mã fi înşelat şi altfel sã fi ratat multe oportunitãţi.
Mintea ei a reuşit sã mã captiveze cu adevarat când şi-a scos armele la atac şi am reuşit sã vãd proporţiile situaţiei. Îmi plãcea faptul cã îmi atingea punctele sensibile şi fãrã sã realizez a început sã controleze dialogul. Rolul meu s-a restrâns la a face sugestii şi aşteptam sã vãd dacã intrã în jocul meu. Realizasem cã sunt deja implicat într-un joc psihologic în care siguranţa şi farmecul feminin mã pot doborî cu uşurinţã. Am jotãrât deci sã reduc din handicap şi sã încerc sã preiau controlul. Pãrea o himerã şi îmi era din ce în ce mai greu cãci afişa o imagine firavã a unei zeitãţi vulnerabile pe care aş fi putut-o foarte uşor avea la picioarele mele.
Afişam un zâmbet ironic ori de câte ori mã gândeam la ea şi mã vedeam deja învingãtor cãci mã bazam pe experienţa anterioarã şi îmi veneau în minte vorbele tuturor bãrbaţilor vânãtori. Bãrbatul e fãcut sã se arunce cu capul înainte ori de câte ori zãreşte o provocare care sã-i scoatã la ivealã veleitãţile de mare campion. Însã aveam de gând sã fac o greşealã pe care au fãcut-o mulţi alţii şi anume sã provoc o femeie tocmai pentru a fi victoria mai frumoasã. Mã regãseam acum zâmbind ori de câte ori armele ei mã atingeau şi le primeam foarte arogant. Credeam eu cã nu e suficient de puternicã sã mã doboare.
Privea timpul ca şi cum timpul vroia sã fie privitã şi atinsã de curiozitatea mea însã privirea ei era controlatã şi uşor perfidã. O vedeam acum pentru prima datã şi spre surprinderea mea frumuseţea ei mã afecta în mod vizibil. O ştiam frumoasã însã acum toatã opulenţa de calitãţi era susţinutã de un bagaj intelectual. Era un amalgam de ironie aplicatã şi mister în stare latentã. M-am apropiat de ea şi mi-am spus cã acum e timpul sã preiau controlul jocului în care ma aventurasem pentru a cãpãta un avans ce s-ar fi dovedit a-i fi fatal.
Stãtea în tocul uşii şi mã privea cu douã tresãriri de foc albastru. Pãrea în rochia roşie un demon trimis din abis sã îmi înspãimânte gândurile şi sã mã facã s-o doresc din ce în ce mai mult. Ţinea în mânã trandafirul plini de ţepi de parcã ar fi etalat cel mai râvnit premiu din jocul ce uşor, uşor începea sã îl câştige fãrã sã îmi dau eu seama. Mult mai târziu mi-am dat seama cã era deja pierdut încã de când am început sã mã gândesc la ea.
Îmi imaginam cã sub rochia de un roşu pãcãtos se aflã un demon. Însã, încet, a început sã se dezbrace de toate gândurile demonice şi sã mã nãuceascã cu naturaleţea angelicã ce ar îngheţa pânã şi apa ce izvorãşte din Rai. A fost de ajuns sã îi privesc buzele şi sã mã surpindã fãcând asta pentru a oscila între cele douã chemãri. Îngerul din ea începuse sã geme de plãcere cãci de secunde bune gustam din savoarea ei… Tremura toatã când mâna mea înaintase în dorinţa ei deja în covalescenţã. Îngerul din ea plângea însã demonul zâmbea ironic pe deplin satisfãcut.
Credeam cã şi-a dezvaluit armele şi cã devine vulnerabilã cãci pãrea cã se lasã purtatã de valul plãcerii. Bãnuiam cã de acum înainte nu pot fi surprins şi orice ar mai fi fãcut ii desconspira şi mai mult planul. Îmi reapãru acum acel zâmbet ironic şi mã puteam juca cu ea în orice fel vroiam cãci situaţia eu o controlam iar ea mergea pe calea ce o propuneam eu. Îmi aşteptam acum premiul precum Hercule la marea olimpiadã.
Vroiam sã îi îmbrãţişez pasiunea rebelã ori de câte ori ochii ei mã priveau. Pãrea o crãiasã a zãpezii din adâncurile gândurilor cu acei ochi de un albastru aprins. Era o lecţie de hipnozã în care doream sã mã împotrivesc. Mâinile îmi erau încãtuşate cãci o ţneam strâns la pieptul meu. Îmi spuneam în sinea mea cu aroganţã cã încã deţin controlul. Sincer, nu cred cã l-am avut vreodatã.
-Mai joci?
Întrebarea asta m-a bulversat total. În sfârşit a dat cãrţile pe faţã însã eram total nepregãtit sã fac faţã momentului. Nu aveam nici un rãspuns pregãtit pentru întrebarea asta. Încercam sã prelungesc cumva deznodãmântul însã nu faceam decât sã îi amplific satisfacţia din plin vizibilã şi exprimatã. Avea acum un zâmbet însã nicidecum ironic ci unul natural, de parcã a ştiut mereu ce paşi voi face şi ce doare cel mai mult e faptul ca am realizat cã s-a jucat cu mintea mea şi deşi bãnuiam ca ar face asta nu am luat nici o mãsurã pentru a nu mã afunda tot mai mult.
Am realizat cã nu jocul m-a atras la ea ci faptul cã a reuşit sã mã scoatã dintr-o amorţealã de prea multã vreme. Cumva nu pierdusem şi vroiam mai mult. Vroiam însã oscilam între partea angelicã şi cea demonicã cãci ambele mã atrãgeau la fel de mult. Am hotãrât totuşi sã aleg partea demonicã şi drept urmare m-am afişat ei precum un demon ce e însetat de plãcere şi nu cautã decât sã se hrãneascã cu pasiune. Credeam eu cã va îmbrãca haina demonicã şi cã mi se va dãrui.
Stãtea acum în faţa mea cu ochii tremurânzi şi evita sau nu putea sã mã priveascã în ochi. Ştiam cã fãcusem rãu îngerului deşi puteam auzi demonul zâmbind uşor.
-Nu vreau sã te mai vãd în viaţa mea!
